Am gasit aici un articol, si am ramas “pe loc” fara repaus, n-am stiu daca sa fiu impresionata, sau trista, sau te miri ce stari ma mai incercau la momentul cela. Oricum e esopic si din categoria: “cine are urechi de auzit sa auda”. Ma inclin pentru idee, ma intristez ca dupa 20 si mai bine de ani ne expunem inele puncte de vedere in acelasi mod.
Tare as vrea sa stiu cum…, dar poate ca intr-o zi o sa ma fac mare si o sa inteleg 
Dikens spunea ca „ O mare iubire nu are nevoie de cuvinte pentru a fi marturisită”, o conştiinţă împăcată, însă, nu e decît aceea care însumează toate cele spuse şi nespuse…
Ai avut vreodata senzaţia că te-ai ratacit de tine şi de tot ceea ce-ţi era cunoscut pînă atunci, că te simţi lipsit de propria-ţi identitate şi nesigur. Ai putea spune ca oricine trece, măcar o dată în viaţă, prin aşa ceva, urmînd, totuşi, să revină pe făgaşul normal, mai devreme sau mai tîrziu, fiecare după tăria propiului cracter sau al ajutorului/suportului primit. Şi după ce te-ai văzut ridicat deasupra nevoilor să poţi spune că a fost simplu ca bună-ziua!
Dar ce te faci dacă nu găseşti în tine tăria şi refuzi orice fel de ajutor, te refugiezi în negarea care a pus stăpînire pe tine şi aştepţi liniştit un şfîrşit ce refuză să vină, pentru că nimic nu e întămplător în viaţă, ci se întîmplă cu un scop precis. Tu, însă, esti incapabilă să-l gaseşti, darămite să-l mai şi întelegi. Şi nu faci altceva decît să-ţi contorizezi zilele care ti-au rămas, cu toate că , de fapt, ai uitat să mai numeri. Ce zi o fi azi, luni? Nu , luni a fost săptămîna trecută, …marţi, …miercuri? Secolul trecut a căzut într-o miercuri… joi? Joi a fost tot anul trecut, imposibil să nu fi trecut nici o zi de atunci…. vineri, sîmbată? Am mai auzit undeva de zilele astea, poate duminică. Îţi aduci bine aminte ca, timpul diaintea genezei se numea Duminică şi-ţi dai seama că toate zilele au trecut şi nu ţi-a mai rămas nici o zi nouă.
Şi aşa realizezi că nu există un alt început ci doar posibilitatea de-a o lua de la capăt. Cauţi să găseşti linia de start, dar iţi dai seama că nu mai ai la ce te întoarce ca să ai de unde porni. Nimic din ce aveai înainte nu mai e la fel. Gîndeşti că trebuie să te adaptezi, dar absenţa Ei îţi creează o mare suferinţă şi asta te face să te răzgîndeşti. Te închizi, aşadar, şi mai mult în carapacea ta, alegănd să te dai învinsă după primele obstacole. Tu nu te-ai născut decît ca să căştigi, mai ştii? Ăstă e cel mai important lucru pe care l-ai învţat de la Ea (în viaţă) şi în sinea ta recunoşti că Ii eşti datoare măcar cu bătălia asta.
Şi din nou ţi-aduci aminte că Ea a plecat şi că toate învăţaturile primite au rămas cu tine, şi hotărăşti să le păstrezi cu sfinţenie. Eşti moştenitoarea unei adevărate comori. Ai primit poveţe cît pentru un întreg arbore genealogic şi la momentul potrivit vei ştii cum să le foloseşti.
Începi să zîmbeşti şi să te simţi în stare s-o iei de la capăt. De data asta, mai nesigura ca nicodată, ai inima strîsă, dar continui să crezi c-o să izbuteşi. Ştii că, dacă ar fi langă tine, te-ar încuraja şi simţi asta cu toata fiinţa ta. Ba chiar te-a căutat în vis ca să ţi-o spună, şi tu nu ai mai pierdut ocazia: ai îmbrăţişat-o şi i-au spus tot ce amînasei să-i spui cît a trăit. N-ai mai uitat nici să-i mulţumeşti că te-a ajutat să devii omul care eşti acum şi bineînteles ai îmbrăţişat-o din nou atît de tare şi de strîns, cît parcă să nu vă mai puteţi despărţi, de data asta, niciodată. Te trezeşti zdruncinată, nevoită fiind, să te intorci la coşmrul realităţii şi să aceepţi ca ai fi putut să faci toate gesturile astea şi în realitate, dar nu ai făcut-o, iar asta e crucea pe care trebuie s-o porţi pentru păcatul amînarii tale….
Nu poţi întoarce timpul şi nici să înlocuiesti visul cu realitatea. Recunoşti, însă, că ţi-ai învătat lecţia şi prin urmare, în fiecare zi îi mulţumesti cuiva că-ţi înseninează viaţa. Eşti, in continuare, reţinută în a-ţi exprima adevăratele trăiri, dar teama conştiinţei încărcate de regretul unor sentimente nemărturisite la timpul lor, îţi depaşeşte barierele raţiunii. Şi cine ştie, poate într-o zi o să te poţi ierta pentru tot egoismul arătat. Ea, ştii, te-a iertat încă dinainte să-i greşeşti… şi acum se odihneşte în pace.
O vorba in popor spunea ca “Pana nu vede ochiii nu crede inima” si ce bine mi-a mai parut sa vad cu ochiii mei ce simte / crede inima unor preceni dragi , care si-au recunoscut sentimetele si le-au descris in cuvinte cum s-au priceput mai bine.
E admirabil, o spun, caci stiu ca atunci cand ajungi sa simti fara masura apare de regula blocajul cuvintelor, si doar subconstientul asigura continuitatea identitatii de sine. Asa, am inteles eu ca, a percepe este ceva mai mult decat a simti si ceva mai putin decat a gandi.
Ma inclin dragilor si va admir indraznela.
In definitiv, fiecare avem o definitie proprie a fericirii, si-o sa-l citez pe Ogden Nash care spunea ca: ”Fericirea inseamna sa ai o scarpinare pentru fiecare mancarime”.
Eu inca ma mai gandesc cum s-o formulez pe-a mea…
Ţin locul unei pietre din pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.
Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.
Am simţit soarele până la osii,
Şi luna
Pe la miezul nopţii.
Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.
Şi cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând :
Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor !
“Spre toate cele spre care merg, merg pe jos. Vreau sa sosesc, nu sa ma ivesc. Fara osteneala drumului, fara singuratatea drumului, fara confruntarea cu mine insami, fara dorul de tine.
Vreau sa ma apropii, nu sa pic din senin. Fara distante, fara pasi, fara glasul pasilor, ce spun nespusul. Distrug astfel multe pingele, dar nu distrug oamenii.”
de la voi